FOTBAL, CĂLĂTORII, ISTORIE… (2)

Dacă tot am pornit călătoria asta sentimentală cu… balonul rotund în jurul Lumii, cum suna titlul unui serial al lui Mircea M. Ionescu, gazetar de marcă la „Sportul”, rămas în America la prima deplasare ce a prins-o în Lumea Nouă, pe vremea şefiei lui Aurel C. Neagu, mă gândesc să continui din episodul trecut cu o scurtă rememorare a prezenţei României la C.M. 1970, din Mexic…
Prezenţa în Mexic a Tricolorilor l-a inspirat pe cronicar.”Guadalajara–marea aventură” se intitula o post-cronică a mundialului mexican şi începea aşa:” Scăpată din grupa preliminară, smulgându-i lui Eusebio–un fel de Pele al Europei–de pe piept medalia de bronz de la C.M. din Anglia 1966 (România-Portugalia 1-0,gol Dobrin, min. 30, victorie absolut obligatorie după dramaticul România-Grecia 1-1, în care Domazos ne-a obligat să nu-i uităm numele, egal care putea compromite calificarea în Mexic), echipa României a fost şi botezată în Templul Fotbalului, Wembley, 1-1 cu Anglia, cu mai puţin de un an înaintea traversării Oceanului… Nopţile Guadalalajarei au fost transmise de televiziune românilor, care, în 1970, se mai aflau încă în civilizaţie…Abia în 1977-80 am început să batem dealurile și colaurile din jurul Devei, să prindem cu instalaţii improvizate emisiunile sârbilor şi ungurilor, pentru a vedea mari competiţii de fotbal.
Guadalajara 1970, Stadionul „Monumetal Azteca” a fost prima descătuşare, prima ieşire, de fapt intrare, revenire în Lume a primei generaţii de excepţie, de după război, a fotbalului românesc! Generaţia celor 5D : Dembrovschi, Dinu, Dumitru, Dumitrache, Dobrin, echipa căpitanului de pe Wembley, Mircea Lucescu, dar şi a lui Radu Nunweiller, jucătorul fără de care profesorul Angelo Niculescu nu putea alcătui „11”-le tricolor…Dar, putea fără Dobrin, cel care egalase după nenorocitul gol al lui Domazos! Echipă pe care contemporanii Corvinului „de aur” au văzut-o pe viu, atunci când selecţionerul Lucescu iniţiase turneul de lobby, cum se zice acum, pentru noua Naţională ce o ridica el cu corviniştii lui dragi; meci simpatic, în care, la un moment dat, Dobrin simulează un angajament al lui Nunweiller VI, dar trimite mingea în partea opusă, după care îi strigă. „Alo, domnu’, unde vă grăbiţi?”…
Picată în „groapa cu lei”, alături de Anglia, campioană mondială în exerciţiu, Brazilia lui Pele, şi Cehoslovacia, vicecampioana Europei, echipei României nu i s-a acordat nici o şansă! Dar, nu! Anglia s-a chinuit pentru 1-0, Braziliei i-am dat două goluri, iar Dumitru, răsfăţatul lotului, i-a pus piedică marelui, unicului Pele, şi am bătut Cehoslovacia cu 2-1 ( goluri Neagu şi Dumitrache). Cei care vorbeau de scoruri de 8-0 şi 10-0 s-au spălat pe mâini, acuzându-l pe selecţioner că nu l-a folosit nici un minut pe îndrăgitul Dobrin, un Pele al nostru…Acuzaţie cu care Angelo Niculescu va muri…Dar, tabloidizarea presei se insinua de pe atunci, piedica pusă de Dumitru lui Pele, apoi poza lui Răducanu cu acelaşi magic Pele devenind mai importante decât repetarea arbitrară a unei lovituri prin care Pele ne-a marcat golul victoriei!…Haideţi să recitim echipele care s-au confruntat atunci
ROMÂNIA: Adamache(Răducanu-min.28)-Sătmăreanu, Lupescu, Dinu, M.Mocanu- Dumitru, R.Nunweiller-Neagu, Dembrovschi, Dumitrache( Gigi Tătaru-min.71), Mircea Lucescu.Selacţioneri-Angelo Niculescu şi Emerich Vogl.
BRAZILIA: Venerando-Tores, Ruas, Fontana, Everaldo da Silva (Feliciano-min.57)-Clodoaldo(Edu-min,73), Piazza-Jairzinho, Tostao, Pele, Paulo Cesar. Selacţioner-Mario Zagallo.
Au marcat:Pele (min. 18 şi 66), Jairzinho(min.21), respectiv Dumitrache(min.34) şi Dembrovschi (min.83).
Aventura mexicană este piatra-cap-de-drum a fotbalului românesc, chiar dacă din 1970 până în 1984 echipa României n-a mai ajuns într-un turneu final, european sau mondial. Dar, cu echipa din 1984, de la EURO din Franţa, s-a ajuns la Coppa del Mondo 1990 -Italia, iar spiritul acela a dăinuit până-n 1994, unde s-a amplificat, aproape că s-a manifestat specific marilor campioni, România ratând în manieră pur mioritică cea mai mare şansă din istoria sa!
Dacă timpul nu va mai avea răbdare, să ne reamntim, măcar pe fugă, în scurte secvenţe, câte ceva din noua mare…evadare a fotbalului nostru din anonimat! Calificată la EURO 1984 dintr-o grupă cu Italia, campioana mondială din Spania 1982 (egal,0-0, la Florenţa şi victorie, 1-0, gol Boloni, la Bucureşti), cu Suedia ( prima victorie, cu golurile hunedorenilor Klein şi Andone la Bucureşti, şi 1-0 în Suedia, gol Cămătaru), cu Cipru, primul meci la Hunedoara, despre ca am rememorat recent, echipa României a ajuns în Franţa pe cât de neaşteptat, pe atât de meritat! În grupă cu Spania, RFG şi Portugalia, prezenţa şi şansele României păreau nule…Cum s-a şi întâmplat… Dar debultul, 1-1 cu Spania, pe stadionul Geoffreoy-Guichard din Saint Etienne, mai înspre graniţa cu Spania, de unde au şi venit mulţi spectatori, inclusiv celebrul Manolo, cu uriaşa sa tobă electrizantă, ne-a dat curaj. Am avut iniţiativa, am dominat, am luat gol din penalti, la o fază în care Gallego pornise din ofsaid, iar punctul marcat de Carrasco n-a avut viaţă lungă , pentru că omul nostru Coraş, mai bun decât Cămătaru, s-a descurcat bine la o… încurcătură de picioare şi a reuşit să păstreze mingea, pe care a trimis-o lui Boloni, şut pe lângă Arconada şi 1-1. E bine, fiindcă şi după pauză suntem activi, Klein, Rednic, Coraş, Iorgulescu şi din nou Klein-unul dintre cei mai buni jucători ai noştri în toate cele trei partide jucate în Franţa-, au avut tot atâtea ocazii bune de gol… Ne-am zis, am sperat cu toţii, inclusiv Mircea Lucescu, cu care am vorbit la Lens, înaintea meciului cu RFG, că în următoarele două partide vom aduna alte două punte pentru a ne califica în sferturi… N-a fost să fie, nemţii au avut cel mai greu meci cu noi:”Încă nu am văzut echipa RFG aşteptând cu atâta nelinişte fluierul final”- spunea celebrul Rumenigge…de care ne temeam, dar ne-a învins Voller, findcă ai noştri nu l-au băgat în seamă ca pe Allofs, iar în final Schumacher a apărat…bomba lui Boloni, iar golul lui Coraş a rămas doar…bizar. Am ajuns în situaţia în care meciul cu Portugalia, de la Nantes, a devenit hotărâtor! A fost 1-0 pentru ei, Nene, rezerva, a fost mai inspirat decât rezerva noastră, Gabor, dragul nostru Romică… Am terminat pe locul 7, din 8 echipe, atunci nu mergeau atâtea într-un turneu final, ca azi, unde tot rar ajungem, sau chiar deloc…Semn că nu suntem nici măcar în primele 16 echipe…În 1984 eram a şaptea în Europa! A opta a fost Iugoslavia, cu vechea noastră cunoştinţă în echipă, Susici, care apoi a devenit campion al Franţei, cu Paris Saint Germain, şi cetăţean francez…
NICOLAE STANCIU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: